În fiecare zori de
zi, fetele ieşeau pe uliţă, la poartă.
Erau tinere, mlădioase, frumoase şi gureşe.
Râdeau din te miri ce, se îmbujorau şi şuşoteau între ele
când vreun flăcău îşi avea calea pe acolo.
Aveau inima plină de dragoste – şi se pregăteau să o
împartă...
Într-un apus, un duşmănos şi aprig vânt le frânse
mijlocelul, le şterse surâsul de pe buze şi licărul vesel din ochi.
Le trânti la pământ – apoi le răsuci, le prinse pe toate,
ca într-o cunună, într-un vârtej le adună împreună...
Când se iviră zorii, fetele se adunară pe câmp, venind de
sus, din cer, plutind uşor...
Câte un lujer, o tulpiniţă, se aşterneau pe roua ierbii.
Petale mii vălureau uşor prin văzduh, se întreceau în
zbor lin cu aripile fluturilor, cu aburii de rouă ce urcau spre soare.
Tulpini, petale, frunzuliţe se prindeau în horă şi, din
căuşul de smarald al ierburilor, se iţea câteo frumoasă margaretă.
Una … şi-ncă una …
Stau mereu laolaltă, pure, frumoase şi gingaşe.
Au inima plină de iubire şi aşteaptă ca vreun flăcău
să-şi facă drum pe acolo.
El să le culeagă, să le rupă petalele, una câte una,
pentru a ghici de-l iubeşte o fată – tare dragă lui!
Petală cu petală, dragostea se lasă fărâmiţată.
“Mă iubeşte?... Nu mă iubeşte… Mă iubeşte?...Nu mă
iubeşte… Mă iubeşte ….”
Îl iubeşte pentru că dragostea este întotdeauna întreagă
în catifeaua unei petale.
O fărâmă de iubire este un univers - şi universul este
întotdeauna rotund, întreg....
